A fost odata un om bogat, caruia ii
murise sotia. El nu mai avea nici un
neam, nici macar vreun var mai
indepartat sau vreun unchi. Din
aceasta pricina era tare mahnit si nu
stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia,
pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta. Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa
umble de dimineata prin cetate si
prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie
copil de suflet. Mergand asa fara tinta a
intalnit un sarpe micut. Omul l-a
intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va
dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga
avere. Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se
invoiasca.
- Cum adica sa ne invoim -a intrebat
omul.
- Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma
porti intotdeauna in carca -zise sarpele. Omul s-a invoit bucuros si
sarpele i s-a incolacit in jurul gatului.
De atunci au fost nedespartiti. Toate le
faceau impreuna, mancau impreuna,
dormeau impreuna si erau multumiti
unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe
propriul copil. Numai ca omul a
imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul
nu il mai putea cara in carca de garbov
ce era pe sarpe, care de atata bine
crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa
se dea jos, macar cateva ore, sa mai
poata respira si el in voie, sarpele era
de neclintit in hotararea sa de a
respecta vechea invoiala. Disperat
omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.
- Ajutati-ma, domnule judecator,
pentru ca nu mai rabd aceasta povara!
Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-
a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu
are ce sa faca. Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i
copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte
la gat pana va muri. Omul a plecat de la
judecator si mai necajit decat a fost
inainte, pierzand orice speranta. In
drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill
Maximilian statea pe un bustean, el era
imparatul, iar langa el pe un bustean
mai mic, Maria-Alexandra in chip de
imparateasa. Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor,
ascultand poruncile. Omul a intrebat
copiii daca nu ii pot face si lui judecata.
Ei au raspuns foarte seriosi, ca se
poate. Atunci omul si-a povestit
necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el: - Cum indraznesti sa ii vorbesti de
acolo de sus imparatului. Nu stii ca
impricinatii trebuie sa stea la judecata
jos la pamant. Cand sarpele a coborat
Kamill a zis:
- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina
soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre!
Iar copii au aruncat cu pietre pana au
strivit sarpele. Omul a plecat acasa
mantuit de judecata unui copil.
